Dupa ce Franta s-a erijat in conducerea operatiunilor vizand punerea in executare a Rezolutiei nr. 1.973, votată de Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite pe tema Libiei, iritând Turcia a cărei interese sunt oarecum contrare, Franta uimeste din nou, fiind prima tara care recunoaşte Consiliul Naţional al Opoziţiei din Libia ca reprezentant al poporului Libian.
Uimirea mea rezultă din modul în care Franţa înţelege a aborda criza din Libia, prin acţiuni externe energice şi în premieră pentru acest stat. Nu am mai auzit ca Franţa să preia iniţiativa în conflicte de genul celui din Libia. In cazul de faţă Franţa ia iniţiativa de deouă ori: prima care atacă Libia şi prima care recunoaşte "adunarea" intitulată e Consiliul Naţional al Opoziţiei din Libia. Mă întreb, excluzând interesul vizând resursele de petrol, care nu poate fi decât evident, care ar fi interesul Franţei în Libia care să justifice o asemenea abordare.
Dincolo de problema interesului, care în cele din urmă se va lămuri mai devreme sau mai târziu, imi pun problema cum un stat, de anvergura şi poziţia internaţională a Franţei, poate recunoaşte o adunătură ad-hoc de indivizi ca reprezentând voinţa unui întreg popor. Cine sunt persoanele care formează această adunătura? cum au fost ele alese, dacă au fost, sau desemnate, dacă nu, şi de către cine? Sunt întrebări pertinente, dacă este să ne raportăm la faptul că Franţa le recunoaşte acestor persoane reprezentativitatea la nivelul unui întreg popor, deci o oarecare personalitate aptă a produce efecte juridice pe scena internaţională, pe care Franţa se pare că nu şi le pune.
În declaraţiile de presă ni se livrează informaţiile pe care, bunuiesc eu, am vrea să le auzim cu privire la componenţa Consiliului, semn că în fapt Consiliul nu este decât o "adunătură", şi anume că este format din avocati, doctori, persoane cu credibilitate - fără a fi nominalizate însă, care provin din "oraşele libere", cu excepţia liderului Mustafa Abdeljalil. Adică în traducere, aveţi încredere în persoanele astea, şi în organul colectiv format din ele, că doar au profesii respectabile, şi, mai mult, nu pot fi considerate ca fiind loiale colonelului Gaddafi, din moment ce provin din orasele libere. Câtă naivitate....
Eu mă gândesc că Franţa, sau preşedintele acestei ţări, din motive încă neelucidate, reprezintă creatorul şi dirijorul Consiliului care, după cum se poate observa şi cu ochiul liber, are menirea de a sluji interesele Franţei.
Mi se pare mai corectă şi mai prudentă poziţia Germaniei, prin cancelarul său, care "uimită" de avântul nespecific francez în Libia, prin iniţierea atacurilor şi graba recunoaşterii Consiliului, face afirmaţia: "Noi nu recunoastem un guvern, recunoastem un stat (n.n care este deja recunoscut). Problema recunoasterii unui consiliu format din rebeli nu se regaseste in dreptul international". Observăm că Mekel îi numeşte pe membrii Consiliului rebeli, o titulatură care sugerează ilegitimitatea vădită a acestora, făcând apel la regulile dreptului internaţional, cu trimitere evidentă la Franţa, sugerând că acest din urmă stat le-ar ignora prin recunoaşterea Consiliului.
Mai se pune o altă problemă faţă de conflictul din Libia, şi anume cine finanţează şi sprijină rebelii libieni împotriva colonelului Gaddafi. Consiliul, prin liderul său, arată că are "o nevoie urgentă de arme uşoare", într-un interviu difuzat luni de postul de televiziune France2.
Aici intervine conflictul între solicitarea Cosniliului şi Rezoluţia nr. 1.973, votată de Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite pe tema Libiei, care instituie embargou asupra armelor. Să înţelegem că în scurt timp embargoul va fi doar pentru unii? Sau că în fapt nu există un embargou... ambele părţi având furnizori neafectaţi de Rezoluţie?
Într-o altă declaraţie, provenind de la unul dintre comandanţii operaţiunilor din Libia, se arată că forţele Libiene loiale colonelului Gaddafi vor fi în cele din urmă înfrânte, având în vedere că vor rămâne fără muniţie şi combustibil. Mă întreb dacă afirmaţia se bazează pe existenţa embargoului impus de Rezoluţie, care poate fi ineficient, sau pe capacitatea rebelilor, care nu ştim de unde provine încă, de a înfrânge trupele colonelului.
E clar că intre rebeli şi Consiliu, deşi nu exista anterior, s-a stabilit, în mod ciudat, o oarecare legătură. Să fie Franţa liantul acestei legături? Posibil. Să mai fie şi alţii? La fel de posibil. Pe mine m-a impresionat, şi mă impresionează, orchestraţia.... demnă de o mare premieră.
